Pe când aveam vreo 7 ani, locuiam în București, într-un apartament de-ăla comunist, cu vecini care știau tot ce mișcă pe scară. Eram mic, dar cu o imaginație mare și cu o energie de nu mă oprea nimeni. Bunica… ei, bunica era personajul principal din copilăria mea. Mă speria de fiecare dată când făceam vreo prostie: „Te dau la țigani pe baloane dacă nu stai cuminte!” Și eu, speriat, mă uitam pe geam după baloane, de parcă în orice moment venea cineva să mă ia.
Dar nu stăteam cuminte prea mult. Într-o zi, alergam ca nebunul prin fața blocului, cu băieții, de parcă eram la olimpiadă. N-am văzut o bordură sau poate am văzut-o prea târziu… și pac! M-am dus direct în mâini. Țin minte și acum durerea aia care m-a făcut să tac dintr-o dată. Rezultatul? Mână ruptă. Și uite așa m-a prins clasa I cu mâna în ghips, scriind stângaci și fiind vedeta clasei fără să vreau.
După ceva timp, viața mea s-a schimbat complet. M-am mutat la Râmnicu Vâlcea. Acolo… altă lume. Parcă începea adevărata copilărie. Nu mai erau betoane peste tot, nu mai erau doar scări de bloc și parcări. Acolo era libertate.
Copii peste tot. Noi și încă o gașcă de nebuni ca noi. Dimineața ieșeam și nu mai știa nimeni de noi până seara. Mergeam la cireșe, furam, normal… că era mai bun gustul când știai că e „interzis”. Și când ne prindeau oamenii… ce fugăăă! Nu mai simțeam nici picioarele, doar râdeam și alergam ca disperații.
Seara era alt ritual. Ne strângeam la porți, pe bănci sau pe unde apucam. Stăteam până târziu, povesteam, râdeam de nimicuri, făceam planuri mari… de parcă eram cei mai importanți oameni din lume. Acolo am învățat și primele prostii mai „serioase”… cum ar fi fumatul. Țin minte prima țigară… am tușit de ziceai că mor, dar nu recunoștea nimeni că nu-i place 😄
Vacanțele… alea erau alt nivel. Mergeam la pescuit, fără să știm prea bine ce facem, dar conta aventura. Ne făceam planuri: „mâine mergem acolo”, „poimâine construim ceva”, „după mergem în pădure”. Și chiar mergeam.
Erau și copii care veneau cu vacile sau caprele la păscut. Și, cumva, ne adunam toți. Nu conta de unde ești, important era să fim cât mai mulți. Alergam de dimineața până seara prin păduri, ne cățăram, ne dădeam cu lianele ca Tarzan… și veneam acasă murdari din cap până-n picioare. Zici că ne tăvălisem prin noroi intenționat.
Și telefoane? Nici vorbă ca acum. Cine avea telefon era rege. Țin minte când au apărut primele Alcatel One Touch sau Sony Ericsson… le țineai în mână de parcă erau aur. După au venit și alea de la Motorola, care păreau stații de emisie-recepție… și eram fascinați.
Doamne… ce vremuri. Nu aveam multe, dar aveam tot ce conta. Libertate, prieteni, râsete și o grămadă de povești pe care nici nu știi cum să le mai spui pe toate.
Și parcă, dacă închid ochii, încă mă văd acolo… alergând fără grijă, fără telefon, fără stres… doar eu și copilăria.
Voi continua… 😄
