Se apropie din nou Sfintele Sărbători Pascale și parcă, în fiecare an, simt același lucru… că mai e puțin, că trebuie să mă pregătesc nu doar cu casa, ci mai ales cu sufletul. Anul acesta, Paștele Ortodox va fi pe 12 aprilie și, fără să vreau, mă gândesc dacă lumea mai ține post ca altădată, dacă mai merge la Denii în Săptămâna Mare sau dacă mai simte acea emoție pe care o simțeam noi când eram copii.
Îmi amintesc cum, pe vremuri, Săptămâna Mare avea ceva aparte. Parcă și vremea ținea cu ea… mai închisă, mai ploioasă, mai tăcută, ca și cum natura însăși trăia acele zile cu o liniște adâncă. Mergeam la biserică seară de seară, la Denii, și chiar dacă eram copil și nu înțelegeam tot, simțeam ceva… o liniște care nu se poate explica. Oamenii erau mai calmi, mai așezați, parcă fiecare își purta gândurile în tăcere și se apropia mai mult de Dumnezeu.
Acum mă întreb… câți mai simt asta? Câți mai lasă deoparte graba și gălăgia lumii și se opresc puțin să se regăsească? Pentru că, până la urmă, cei cu credință și cu frică de Dumnezeu știu că El nu este doar în biserică… ci în noi. Se arată prin noi, prin felul în care vorbim, prin bunătate, prin iertare și prin liniștea pe care o dăm altora.
Apoi vine Joia Mare… ziua ouălor roșii. Îmi aduc aminte cât de important era momentul acela. Nu era doar un obicei, era o bucurie. Stăteam lângă cei mari și priveam cum ouăle se transformă, cum devin roșii, simbol al vieții și al jertfei. Parcă fiecare ou avea o poveste. Iar mai apoi, în ziua de Paște, venea momentul acela simplu, dar atât de frumos… ciocnitul ouălor. „Hristos a înviat!” „Adevărat a înviat!” — cuvinte care nu erau doar spuse, ci simțite.
Și cum să uit noaptea de Înviere… momentul acela pe care îl așteptam cu sufletul la gură. Biserica plină, oameni de toate vârstele, liniștea aceea care te cuprinde… și apoi clipa când se spune „Veniți de luați lumină”. Într-o secundă, întunericul dispare și lumina se răspândește de la unul la altul. Țin lumânarea în mână și simt că nu e doar o flacără… e ceva mai mult. E speranță, e credință, e o emoție care îți urcă în piept și te face să taci.
După aceea, acasă, masa de Paște… simplă, dar plină de gust și de amintiri: ouă roșii, drob de miel, cozonac, pască. Nu era vorba doar de mâncare, ci de faptul că eram împreună. De liniștea aceea care se așeza peste casă, de bucuria simplă de a fi.
Și acum, când mă gândesc la toate astea, mă întreb dacă nu cumva Paștele adevărat este exact asta… o întoarcere la ceea ce am fost, la copilărie, la credință, la lucrurile simple. La acea emoție pe care nu o poți explica, dar o simți.
Pentru că Paștele nu înseamnă doar o zi din calendar… înseamnă lumină. Iar lumina aceea, dacă o primim cu adevărat, nu se stinge niciodată.
